În deceniul care a urmat revoluţiei paşoptiste, s-au amplificat acţiunile românilor pentru unire duse în emigraţie şi în ţară. Activitatea desfăşurată în emigraţie, îndeosebi în Franţa, a cunoscut diverse forme: apeluri către opinia publică europeană; afirmarea programului politic în publicaţii ca România viitoare (1850 Paris), Junimea română (1851), Republica română (Paris 1851, Bruxelles 1853); afilierea la Comitetul Central Democratic European, cu sediul la Londra, care urmărea declanşarea unei noi revolutii europene; memorii către Napoleon al III-lea împăratul Franţei şi către Palmerston,premierul britanic; constituirea la Paris a unui Comitet cu deviza Dreptate! Fraternitate! Unitate!; sprijinul unor personalităţi marcante (Paul Bataillard, Edgar Quinet, H. Despez).
În ţară, acţiunile unioniste s-au desfăşurat în noul context determinat de prevederile Convenţiei de la Balta Liman, afirmându-se modalităţi variate: constituirea Comitetelor Unirii la Iaşi şi la Bucureşti (1856); editarea unor organe de presă ca România Literară, Steaua Dunării (Iaşi), Românul (Bucureşti); venirea în patrie a unor revoluţionari paşoptişti (îndeosebi în Moldova, ca urmare a regimului liberal-moderat al domnitorului Grigore Alexandru Ghica).
Existenţa în rândul românilor a unui puternic curent unionist şi interferarea intereselor Marilor Puteri în sud-estul Europei au făcut ca problema unirii Principatelor să devină o problemă europeană. Ea a fost discutată în cadrul Conferinţei de la Viena (martie 1855), precum şi a Congresului de pace de la Paris (1856) care punea capăt războiului Crimeii (1853-1856). La Paris, cele şapte ţări participante au avut atitudini diferite în funcţie de propriile interese: în favoarea Unirii s-au pronunţat Franţa, Rusia, Prusia, Sardinia, Anglia (ulterior şi-a schimbat atitudinea), iar împotrivă s-au declarat Austria şi Turcia. Deciziile adoptate prin Tratatul de pace de la Paris (18/30 martie 1856), prevedeau intrarea Principatelor Române sub garanţia colectivă a puterilor europene, revizuirea legilor fundamentale, alegerea Adunărilor ad-hoc care să exprime atitudinea românilor în privinţa unirii, integrarea în graniţele Moldovei a trei judeţe din sudul Basarabiei (Cahul, Bolgrad, Ismail), trimiterea în Principate a unei Comisii Europene cu misiunea de a propune bazele viitoarei lor organizări, libertatea navigaţiei pe Dunăre, ş.a.
Alegerile pentru Adunările Ad-hoc au evidenţiat disputa dintre partizanii unirii (partida naţională) şi forţele ostile care se bazau pe sprijinul Austriei, Angliei şi Turciei. Falsificarea alegerilor din Moldova de către caimacanul Nicolae Vogoride (cu sprijinul Turciei), a creat o stare de tensiune internă şi internaţională. În august 1857, prin întâlnirea de la Osborne dintre Napoleon al III-lea şi regina Victoria, situaţia s-a dezamorsat, încheindu-se un compromis: Anglia a acceptat organizarea unor noi alegeri în Moldova (în care forţele unioniste au obţinut victoria), iar Franţa renunţa la principiul unirii depline sub un principe străin. Cum era firesc, cele două Adunări ad-hoc au exprimat hotărârea de Unire a Moldovei şi Munteniei sub un principe străin; s-au adus în discuţie şi alte probleme: rezolvarea chestiunii agrare, organizarea internă.
Rezoluţia Adunărilor ad-hoc (1857) prevedea:
- respectarea autonomiei Principatelor;
- unirea Principatelor într-un singur stat, sub numele de România;
- prinţ străin cu moştenirea tronului, ales dintr-o familie domnitoare a Europei şi ai cărui moştenitori să fie crescuţi în religia ţării;
- neutralitatea pamântului Principatelor;
- puterea legiuitoare să fie încredinţată unei Adunări obşteşti în care să fie reprezentate toate interesele naţiei.
Întrunite în capitala Franţei pentru a lua în discuţie cererile celor două Adunări, puterile europene au adoptat Convenţia de la Paris (7/19 august 185 
care îndeplinea rolul unei Constituţii: Principatele îşi păstrau autonomia sub suzeranitatea Porţii şi sub protecţia celor şapte puteri; se adopta denumirea de Principatele Unite ale Moldovei şi Valahiei, fiecare având instituţii proprii; se înfiinţau instituţii comune precum Comisia Centrală de la Focşani (care elabora proiectele de legi de interes comun), Înalta Curte de Justiţie şi Casaţie, armata; se prevedeau principii de organizare şi modernizare a viitorului stat (separaţia puterilor în stat, desfiinţarea privilegiilor de clasă, egalitatea în faţa legii, drepturi politice pentru creştini, libertatea individuală); dreptul de vot ramânea cenzitar. Acest act constituţional adoptat la Paris nu împlinea, dar nici nu anula speranţa de unire a românilor.”Rămânea ca după ce Europa ne-a ajutat, să ne ajutam noi înşine” (Vasile Boerescu).
Pe baza Convenţiei de la Paris, la 5 ianuarie la Iaşi şi la 24 ianuarie 1859 la Bucureşti a fost ales ca domn Alexandru Ioan Cuza, cunoscut revoluţionar paşoptist. Acest fapt simboliza Unirea Principatelor şi a fost salutat cu entuziasm de populaţie, ziua de 24 ianuarie devenind o sărbătoare naţională a românilor. Dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza punea puterile europene în faţa faptului împlinit, statul naţional român era întemeiat…
Categories:
